VLAD MERCORI, prezent în spațiul public mai ales prin anchetele sale cu conținut politic, aduce în atenție o nouă investigație legată de modul în care administrația Primăriei Sectorului 3, condusă de Robert Negoiță, ar fi pregătit un contract de ordinul zecilor de milioane de euro, procedură care a fost însă anulată brusc imediat după demersurile procurorilor DNA.
Analiza pornește de la începutul lunii februarie, mai exact de la data de 5 februarie, când mass‑media a relatat despre perchezițiile efectuate de DNA la sediul Primăriei Sectorului 3, precum și la locuința primarului Robert Negoiță, în cadrul unui dosar ce vizează suspiciuni referitoare la construirea ilegală a unui drum peste o conductă de gaze, în beneficiul fratelui edilului, care activează ca dezvoltator imobiliar. La numai patru zile după acest moment, pe 9 februarie, aceeași instituție decide să oprească brusc o licitație de proporții, cu o valoare estimată la 195 de milioane de lei.
Procedura de achiziție avea ca obiect încheierea unui contract‑cadru pentru „reabilitare, modernizare și extindere a infrastructurii de mobilitate urbană și durabilă” pe raza Sectorului 3. Un asemenea contract‑cadru fixează o singură dată regulile generale, parametrii tehnici și lista de produse sau servicii care pot fi comandate ulterior, pe parcursul mai multor ani, prin contracte subsecvente derivate din acesta. În caietul de sarcini făcut public, Primăria Sectorului 3 a introdus un inventar amplu de echipamente și tipuri de lucrări ce urmau să poată fi, în principiu, achiziționate în baza contractului‑cadru.
În această listă se regăseau, printre altele, 67 de sisteme de iluminat pentru treceri de pietoni, 200 de camere video, 66 de parcări metalice pentru biciclete și 44 de stâlpi de iluminat stradal. Ceea ce a atras însă în mod special atenția lui Vlad Mercori a fost volumul neobișnuit de mare de controllere programabile pentru semaforizare: nu mai puțin de 2.240 de unități. Aceste controllere sunt, în esență, „creierul” instalațiilor de semafor, deoarece ele decid succesiunea și durata culorilor în trafic.
Raportarea acestei cifre la situația reală din teren o face să pară complet necorelată cu necesarul obiectiv. Potrivit datelor publice disponibile, în întreg municipiul București există aproximativ 440 de intersecții semaforizate, dintre care doar 260 sunt conectate la sistemul inteligent cu „undă verde”. Chiar și în ipoteza maximală, în care rețeaua ar fi densificată, un singur sector nu ar putea depăși, în mod realist, un număr de 80‑100 de intersecții semaforizate, ceea ce transformă în puțin credibilă justificarea pentru 2.240 de controllere doar în Sectorul 3.
Investigația arată că una dintre companiile interesate de această procedură a solicitat oferte de la furnizori pentru controllere care să respecte specificațiile tehnice impuse de primărie. Cel mai mic preț găsit pe piață a fost de circa 45.000 de lei pentru o singură bucată. Dacă acest tarif este aplicat cantității de 2.240 de unități prevăzute în documentație, rezultă o sumă de aproximativ 100 de milioane de lei, ceea ce înseamnă mai mult de jumătate din valoarea totală estimată a contractului, respectiv 195 de milioane de lei.
În explicațiile oferite de Vlad Mercori se conturează mecanismul prin care un astfel de contract poate fi „aranjat” fără a încălca, în aparență, litera legii. Operatorii economici fără conexiuni cu administrația locală, care încearcă să își calculeze ofertele pe baza cantităților înscrise în caietul de sarcini și a prețurilor reale de pe piață, constată că nu se pot încadra în bugetul global cu tarife corecte pentru toate pozițiile, ceea ce îi determină să renunțe la participare. În același timp, o firmă care cunoaște dinainte intențiile reale ale primăriei își poate construi o ofertă după o logică complet diferită.
Astfel, o societate „de casă” este conștientă de faptul că administrația nu va comanda niciodată, în practică, cele 2.240 de controllere, în condițiile în care nu există suficiente intersecții unde acestea să poată fi montate. În consecință, ofertantul respectiv poate introduce în propunerea financiară un preț artificial de mic pentru controllere – de exemplu 1.000 de lei bucata, în loc de 40.000–45.000 de lei – ceea ce face ca acest capitol să consume doar circa 2,2 milioane de lei din total. Marja bugetară astfel „eliberată” este apoi utilizată pentru a majora considerabil prețurile produselor și lucrărilor despre care se știe că vor fi comandate efectiv.
Unul dintre exemplele prezentate este cel al camerelor video: dacă prețul de achiziție de la producător sau distribuitor se situează în jurul valorii de 1.000 de lei, firma favorizată își poate permite să înscrie în oferta depusă la primărie un tarif de 5.000 de lei pentru fiecare cameră, mizând pe faptul că întreaga cantitate de astfel de echipamente va fi solicitată ulterior. Mecanismul funcționează, în esență, pe principiul că elementele care nu se vor comanda sunt masiv subevaluate, în timp ce bunurile și lucrările despre care există certitudinea că vor fi achiziționate sunt puternic supraevaluate, totul fiind însă subsumat unui buget global care, la o privire superficială, pare justificat.
Relatarea susține că Primăria Sectorului 3 ar fi fost avertizată în legătură cu caracterul anormal al cantității de controllere înscrisă în documentația de atribuire. Potrivit lui Vlad Mercori, reacția instituției a fost să păstreze neschimbate aceste specificații, argumentând că reprezintă necesarul pe care îl are în vedere administrația. Doar după ce presiunea anchetei DNA a început să se facă simțită, licitația a fost anulată, decizia survenind la patru zile de la efectuarea perchezițiilor.
Responsabilitatea pentru modul în care a fost structurată și aprobată documentația ar fi fost asumată, conform actelor consultate de autorul investigației, de primarul Robert Negoiță, de directorul executiv Roxana Cârstea, de șefa de serviciu Georgeta Vișan, precum și de mai mulți experți și consilieri implicați în desfășurarea procedurii. În opinia lui Vlad Mercori, simplul fapt că licitația a fost anulată nu modifică natura de „tentativă de golăneală” a modului în care fusese conceput contractul‑cadru.
Materialul este prezentat drept un studiu de caz care ilustrează, în viziunea autorului, o practică mult mai extinsă în administrațiile locale din România. Vlad Mercori afirmă că deține o listă amplă de primării în care mecanisme similare ar fi fost folosite pentru direcționarea contractelor către firme de casă, cu prejudicii cumulate evaluate la sute de milioane, posibil chiar miliarde de euro. El conchide că, în loc să gestioneze cu bună‑credință orașele și comunele pe care le conduc, numeroși aleși locali ajung de fapt să administreze „hoția” prin care bugetele publice sunt sistematic golite.
